Să simt…

• 

Rătăcind pe cărări sărutate de picioare obosite,
Un popas mi-am făcut sub pletele unei salcii înflorite,
Oare de câtă ploaie are nevoie pământul să-și stingă dorul,
Și de câte îmbrățișări să poată zâmbi, ar avea omul?

Ascultă-ți inima, străine, la o răscruce de păcat,
Să n-ai încredere-n cuvinte, ci doar în fapte de urmat,
Să nu lași să moară luna, ca zorii să apară,
Speranța să-ți rămână-n vis, rănită și fugară.

Eu scriu, să nu uit cum e românește să simt,
Să spun că mi-e dor, că visez, că iubesc, că nu mint.
În cuvinte mi-aștern dureri ce se vor ascunse,
De timp prăfuite, prin cotloane uitate de minți nepătrunse.


18/05/2021©gvenette
#vorbebune
#gânduldeluni
#gvenette

• 

Călător în noapte

• 

Câteodată renunți la viață și iei moartea pe furiș, ca hoții, ferindu-te de vecini, ba câteodată chiar și de rude, ca nu cumva să-ți ceară și să te lase fărʼ de moarte…
   O seară de luni, aproape de miezul nopții, o ploaie ce cădea ca un plânset, nimic neobișnuit…doar o furgonetă ce nu era nici ambulanță, dar care totuși avea girofar mi-a atras atenția și rămân, curiozitatea fiind mare…
  La vreo cinci minute se luminează scara semn că cineva coboară…apoi totul se limpezește…chiar dacă furgoneta nu era neagră, aparținea unei firme de pompe funebre… Nu mereu moartea e neagră, nici măcar când iese pe stradă, persoana decedată fiind înfășurată într-un cearșaf alb. După ce targa este urcată în mașină, unul din cei doi soli mortuari urcă din nou în bloc, cel de-al doilea rămânând lângă mașină, nu în ea, ci așteptându-și colegul direct în ploaie.        
  Niciodată nu suntem destul de pregătiți să avem în preajmă moartea hămesită, omul acesta stând la o distanță de 10-15 metri de mașină, semn că nici vârsta, nici experiența nu l-au făcut să privească moartea ca pe ceva firesc.
   După vreo 10 minute, colegul lui a coborât cu actele și cu hainele decedatului într-o sacoșă…de hârtie, atât…nu costum, nu lux, nici măcar o rudă căreia să-i pese și să-l însoțească cu privirea încețoșată de o lacrimă…
   Am început să tremur și brusc mi-am amintit de o piatră funerară cu epitaful:
„Când te crezi prea important, vino și dă o tură pe aici, vei vedea oameni importanți îngropați, iar lumea continuă și fără ei”, și la vorbele pline de înțelepcione ale lui papa Francisc: „Aici banii și luxul nu te ajută la nimic, niciodată în urma unui cortegiu funerar n-o să vezi un camion de mutări”…
Nu știu dacă era o femeie, ori un bărbat, tânăr sau bătrân, nici măcar dacă-l cunoșteam, dar prezența morții ce roade de la rădăcină, m-a cutremurat…
   Încet drumul începu să alunece sub roțile grăbite, în urma lor doar ciucurii felinarelor plângeau surd pierderea unui prieten ce le asculta mereu poveștile…
  „Nu mă mai plânge ploaie
  Eu n-am de gând să mor”…hmmm, și a continuat să plouă câteva zile la rând…

7/05/2021©gvenette
#vorbebune
#gânduldeluni
#gvenette

• 

Retorică

• 

Te-aș întreba aici și acum,
De ce-s pustii cărările pe drum.
De ce speranța mi-a rămas uitată,
Rugându-se în primăvara-ngenuncheată

Te-aș întreba de ce sunt lacrimile mute,
Când din izvorul sufletului curg tăcute.
De ce trec orele atât de greu,
Iar anii ni se scurg prin degete mereu.

Te-aș întreba de conștiința are o față,
De sufletul încărunțit atârnă de o ață.
De ce-ai crezut că-i monolog iubirea,
Doar împărțită-n doi emană fericirea.

Te-aș întreba de ce ai aripi și nu zbori,
Dezamăgit de vorbe, din visuri te cobori.
De ce-ai crezut orice minciună și cuvânt
Până la cer, viața-i escală pe pământ.

26/04/2021©gvenette
#vorbebune
#gânduldeluni
#gvenette

• 

Vorbe albastre (video)

Lună tristă

Luna dormea sprijinindu-și capul de cerul îngândurat, alăptând la pieptu-i de miere, două stele zgribulite.
Cum să-ți alung tristețea, luna mea dragă, e ca și cum ți-aș cere să te schimbi de piele, nu…mai bine-ți dăruiesc ochii mei să te oglinești în sinceritatea lor, să știi că sunt umărul tău atunci când noaptea-ți roade stelele…
Lună palidă, tu unde te ascunzi când nu mai poți?
M-am furișat în tăcere, stingându-i lunii câteva stele, complice…
…și deodată…noaptea s-a rupt, iar printre crăpături se zăreau timide zorile, care începură să se joace inocent prin părul meu dându-i un luciu arămiu de toamnă coaptă.

19/04/2021©gvenette
#vorbebune
#gânduldeluni
#gvenette

IUBEȘTE-MĂ

Să mă iubești în alb și negru,
Fără culori adiacente,
Cu adevărul gri, însă integru,
Și dulce, și tăios, fără accente.

Să mă iubești când luna doarme,
Pe-aleile din bolta înstelată,
Pe pat clădit din ascuțite arme,
Iubirea-i dulce și-nspinată.

Să mă iubești cu disperarea,
Celui ce are timpul limitat,
Cu degetu-atinge eliberarea,
Și-n ceas de seară este executat.

Să mă iubești în ochiul serii,
Până când zorii își mijesc privirea,
Din toamnă, până-n toiul verii,
Și fără grabă, deapănă-ți iubirea.

Să mă iubești cu distanțare,
Că azi sărutul este-n carantină,
Iar pasiunea fără puls ne moare,
Cu amorul virtual, fără cortină.

16/04/2021©gvenette
#vorbebune
#gânduldeluni
#gvenette

Scrisoare fără destinatar

Bună, îți scriu și azi, cum am făcut-o și ieri, așa cum mă rătăcesc printre cuvinte de câțiva ani…
Pentru că ieri aveam mai mult mâine decât azi, am dorit să tivesc cu dor uitarea…amintiri să strâng la piept…
Mi-aș dori ca ale mele cuvinte să fie precum aerul, să le inspiri…și ușor să ți se așterne în suflet…ca o mângâiere.
Ai ascultat cum cântă dorul, cu voce caldă ce-ți înflorește în piele, sunt melodii care imediat cum închizi ochii, se transformă în persoane…
Sunt condamnată la eternitatea de a căuta mâinile ce știau să-mi topească dorurile prin mângâieri…
Te-am iubit de la început sperând că într-o zi viața îmi va dărui ceea ce am oferit…dar am primit tăcere, pentru că doar în tăcere am îndrăznit…
Ne-a lipsit puțin de „la revedere”, lăsând loc doar de un crud „adio”…dacă din mâine nu mai rămâne nimic lasă-mă azi să-ți ating cerul sufletului
Ieri aveam mai mult mâine decât azi…azi n-am nici măcar un destinatar…

1/02/2021©gvenette

Timp ruginit

Trecutul își dădea o șuviță încărunțită după ureche zâmbind enigmatic..
Mai devreme sau mai târziu trebuie să recunoaştem că ne-am irosit timpul, lăsând ca într-o singură zi să ne moară toți anii… doar am privit cum timpul ne ruginea așteptările…
Ne-am împiedicat de indiferența crescută între noi, ne-am încrucișat cu răceală privirile, trecând fiecare mai departe ca doi străini, uitând că ne-am iubit chiar și cu inimile legate la ochi.
Picioarele îmi cer drum și-atunci știu că trebuie să pun distanță între noi, pentru că în viață nu trebuie să aștepți să treacă furtuna…ci să dansezi sub ploaie…

3/12/2020©gvenette
#vorbebune

Insomnii senzuale

Când somnul mi-adoarme și uită să vină…
Privirea ta de culoarea cafelei îmi alungă somnul și-mi dă dependența de a mă trezi în fiecare dimineață oglindindu-mă în cafeniul lor.
Vocea ta îmi înflorește în pielea-mi ce a memorizat urma buzelor tale…
Aș da orice să-mi înăbuș dorul de a bea din buzele tale și de a mă juca cu pielea ta…însă te trezesc când luna se aprinde pe cortina nopții
M-ai invitat să păcătuim printre suspinele cearșafurilor mototolite de dorințe, dezordonându-mi bătăile inimii…
Când o fi s-adoarmă luna învelită-n răsărit, îmbrățișează-mă la primul tresărit de pleoapă al soarelui, să ard mocnit sub apăsarea buzelor tale, apoi să îmi arunci cenușa-n mare…

2/12/2020©gvenette
#vorbebune

Diminutive…

Mă gândeam cum a început totul…hmmm, cam din vremea când mama era însărcinată cu sora mea cea mare, atunci când asistenta medicală ce era de gardă, care se numea Gigela, a inspirat-o pe mama, dar nu pentru sarcina în curs, ci pentru cea care va fi să vină…cândva. Și după numai 5 ani…ghici ce…mi-am făcut apariția, căci mă aștepta numele, nu?
Dacă eu sunt femininul lui Gigel cel năstrușnic, neastâmpărat, curios și pus pe șotii, ce era mereu prezent în glumele de pe vreme comunismului, daaa, pot spune că m-a influențat numele, chiar dacă toți rămâneau intrigați la auzul lui.
În școală n-a existat altă Gigela, așa că mereu am fost unică și prin nume, dar mai ales prin prenume, nu existau confuzii… O față mirată a căpătat proful de tehnologie când a ajuns la numele meu, strigând catalogul, Sima Gigel…a, și așa am rămas următorii 2 ani Gigel…a.
De la Gigela, am fost răsfățată cu Gigi, dar era prea banal, prea comun…așa că mai mă alintau cu Gigeluța.
Cel mai penibil moment a fost în urmă cu vreo 20 de ani, când lucrând la o fabrică de confecții, tehnoloaga de linie a decis să mă strige într-un neaoș grai moldovenesc: Gigica, ce se auzea Jijica în tot vacarmul sutelor de mașini de cusut. Am lăsat-o să strige până a ajuns lângă mine:
-N-auzi că te strig?
-Pe mine? Pe mine nu mă cheamă Gigica!
Niciodată nu i-am răspuns și nu voi răspunde nimănui care mă cheamă așa.
De vreo 15 ani mai nou sunt Gisela, mai ușor de pronunțat aici, câteodată Guisela, iar pentru alții Gigí, cu accent pe ultimul i, după un film omonim care a rulat în urmă cu foarte mulți ani la televiziunea spaniolă.
Haios moment am trăit, când cineva care în mod normal îmi spune Gigi, în WhatsApp îmi scrie numele Yiyi, aproape că am avut dubii în a-i mai răspunde la mesaj…oare eu sunt asta?
Dar din fericire am întâlnit și două persoane care mi-au pronunțat numele corect ca și cum ar fi fost vorbitori de limba română și nu spaniolă.
Buclucaș numele ăsta al meu, dar tot originală rămân și nu accept să mă numească altfel decât mă cheamă, păi ce am eu față de „gigica”, când fiică-mea spune că am cap de leoaică (din cauza părului)…eu o cred pe ea, nu? Auzi…Jijica…

9/11 /2020©gvenette
#vorbebune
#gânduldeluni
#gvenette