…de caniculă…

Fericirea crește în ciorchine, savureaz-o broboană cu broboană, așa-mi șoptea resemnată ziua, când după ore de alergare, se retrăgea în tăcerea nopții să-și spele picioarele în lacrimi de rouă…
Nu sunt dintre cele care se plâng, când moartea ne privește hămesită, doar frica ne mai este martor, și-atunci mă țin de mână la început de drum…
Ieri mi-am pus două zâmbete la înmuiat în câteva lacrimi dezordonate, sper să încolțească și să prindă rădăcini, între timp îmi fac o perfuzie cu petale de trandafiri…roșii…
„Cum ar fi lumea fără mine”se întreba speriată Iubirea, iar eu simțeam fluturii cum băteau rârâit din aripi, făcând aburii iubirii indeciși…să mă învăluie…ori, nu…

13/07/2020©gvenette

Trenul vieții

Trag aer în piept și mă pregătesc timid pentru noua oprire…patruzeci și șase de stații…
La început, decât stăteam pe peron, privind la trenurile care treceau pe lângă mine, unele opreau, altele nu…eu doar priveam fascinată la oamenii ce-și încrucișau pașii pe cărările destinului…
Cei ce urcau, cu fericirea-n buzunar și speranța la braț, o făceau dintr-un salt, făr-a privi ce lasă în urmă… Altora le cobora doar sufletul, la început cu cearcăne, apoi liniștea li se așternea pe umeri cu fiecare treaptă coborâtă.
După un timp, mi-am dorit să fiu propriu-mi tren, pentru că ador să fiu spectatorul lumii, să citesc oamenii filă cu filă…nu doar coperțile. M-am așezat comod pe un loc de la fereastră, mereu pe partea inimii, fredonând melodia roților de tren „te duc/te-aduc”, pâna la următoarea stație. Am ajuns în sute de gări, am privit mii de chipuri, am zâmbit și-am dăruit zâmbete în buchete, doar ce-am iubit mi-a rămas tatuat în suflet…
Nu știi niciodată unde ți se termină călătoria, câteodată trenul poate deraia, dar frumusețea unei astfel de călătorii rămâne în amintirea pasagerilor ce au ales să călătorească cu trenul tău, fredonând mai departe „te duc/te-aduc, te duc…”

8/07/2020©gvenette

Jurnal de iulie

Noaptea se zvârcolea pe patul cu insomnii până la crăpatul zorilor, eu, profitând de neatenția îngerilor, traversez cerul în grabă, să-mi cumpăr cuburi de lună la cornet…
Însă luna se adăpa din lacul lacrimilor noastre, spălându-și la final chipul în stropii durerilor nespuse…
Iulie, luna mării…ne-a rămas timpul mic să ne mai putem bucura de albastrele tăceri…
Îmi vărs picuri de suflet în paharul sufletului tău și sorb bucuria împreunării sentimentelor ce latent ardeau în cotloanele amintirilor…
Mă trezesc….miroase a cafea…

7/07/2020©gvenette

Am pierdut…

Am plătit tribut scump pentru această primăvară, am atins-o cu palmele însetate și am pierdut-o între două bătăi timide de gene…

Moartea călca apăsat pe destine, cu dispreț ori…cu milă, pentru ea e totuna, și i-am rămas încă atât de datori…că ne doare…

Am mai mult azi, decât mâine și am mai mult mâine, decât ieri…dar oare de ce nu mă bucur? Timpul ne va da răspunsuri chiar și întrebărilor nepuse…

Nu mi-e doar dor de primăvară …mă doare lipsa ei…am încercat să-i fac nod, așa cum făceau bunicile nod la batistă…să nu o pierd, s-o păstrez mereu în palma sufletului…

Mă tem că voi rămâne doar cu dorul meu albit la tâmple și cu speranța că primăvara mea nu va uita drumul către casă.

5/06/2020©gvenette

Sub ploaie…

mi-aș fi dorit să fiu copil,
doar că m-am născut adult
adult ce caută disperat fericirea
pentru că a uitat să fie copil

am primit o inimă neîncepută
ce n-a aflat încă iubirea,
mă tem că timpu-i pe sfârșite
și nu va înflori nicicând, iubind

nu știu ce să mai fac cu mine,
nu ne mai putem înțelege
și-aud sufletul cum țipă tăcut
„iubește-te, vei avea nevoie de tine”

am învățat de la ploaie
intensitatea de a plânge
norii plâng sub greutatea ploii,
lacrimile curg din durerea sufletului

uneori întâlnesc oameni-medicament
care știu să panseze suflete
și-acolo unde surâsul e ofilit,
dintr-o lacrimă-ți oferă boboc de zâmbet

ridicând ziduri nu mai doare tristețea
dar nici fericirea nu-mi ciocăne-n geam
nu pot să simt viața dacă sar peste lac
las frica deoparte…și plouă peste mine

eu nu caut perfecțiunea în oameni
ci omul ce încape în imperfecțiunea mea
ochii nu-mi mai păstrează secretele
și-mi dezgolesc dorința de a te revedea

21/04/2020©gvenette

Primăvara ostatică

Ne-am bucura mai mult
de-această primăvară,
cu oase dezmorțite,
dacă din când în când
n-am auzi la geam,
cum moartea ciocăne
cu degetele înflorite.

Miroase-a dor,
miroase-a primăvară,
cu alergii pe cord deschis,
miroase-a lacrimi
ce pioși odinioară,
le aduceam ofrandă lui Isus.

Mi-au rămas visele
cu mult prea mari,
pentru vremurile
pe care astăzi le trăim,
nu vreau să simt
anii cum dor,
să sufăr că viața
se scurge ușor,
prefer să mă ții
de mână când mor.

Dispărem dintre oameni,
mai repede decât
ni se sting umbrele
pe pământ,
mai săraci făr-un zâmbet,
singuri, făr’ de-o-mbrățișare,
ori de-un simplu sărut.

Azi suntem prizonieri,
ostatici în colivia
propriei vieți,
și ne trecem tăcuți,
privind cu jind afară,
cum ni se scurge pe sub gene
poate și cea din urmă primăvară.

1/04 /2020©gvenette

Iarna din noi

Mimez doar că respir,
mi-e temă să nu pierd
iubirea prin toți porii…
Spune-mi de ce mă arde
privirea ta și simt,
cum se-nfige-n piept ca un glonț…
Totul s-a schimbat în vânt…
iubirea, promisiunile,
amintirile …și tu…
Eu te numesc cerul meu,
chiar dacă-mi ești un infern,
doar lângă tine, simt
cum îmi cresc aripi…
Spune-mi, cât va mai dura
iarna asta dintre noi…
am de gând să-mi aduc
primăvara în inimă…
Sper că nu vei căuta
în fiecare îmbrățișare…
privirea mea, mirosul meu,
gustul meu…pe mine…
măcar pe tine să nu te minți…

25/02/2020©gvenette

Cu spatele la Dumnezeu

Azi ne-am trezit cu spatele la Dumnezeu
Fără să știm că și mândria doare,
Ce poate fi mai important…doar eu,
Totul se-nvârte-n în juru-mí, ca la soare.

Văd unii ce cred că Dumnezeu e-n mână
Că-și feliază în porții albastre cerul,
Și fac să cadă ploaia și din nori de lână
Iar viața-i doar…adrenalina și misterul.

Dar unde pui tristețea ce inima inundă,
Cum se repară, oare, un suflet deșirat,
Unde găsești o rază, când negru’ te abundă
Palma nu-i Dumnezeu…și te-ai mirat…

Și doar când lumea-n jur ți se dărâmă,
Cerul îl cauți cu privirea înlăcrimată.
Implori, disperi, dar speri ca o fărâmă
Din mila Lui, să-ți dea lumină înc-o dată.

„Azi v-ați trezit cu spatele la Dumnezeu
Însă răspunsuri și iubire v-am dat EU
Aici am fost…aici sunt și acum
Doar voi ați încurcat cărările pe drum!”

23/02/2020©gvenette

Oare știu…

Acum știu…
Că inima mea e goală și pustie,
dar de ce mă doare locul dintre piept și aripi…
Acum știu…
Că sufletul mi-e în ruine,
dar nu-l pot coase, așa cum am făcut cu cerul lumii mele…
Acum știu…
Că lumea e întoarsă invers,
ori eu stau cu capul în jos…
Acum știu…
Că trebuie să scap de frică,
chiar dacă par ciudată, tot îmi place
să rămân suspendată de baierele cerului
Acum știu…
Că trebuie să învăț să adorm
și când nu ești lângă mine, chiar
dacă mi-e mult prea mare noaptea…
Acum știu…
Că întotdeauna voi rămâne un copil ce se va ascunde în spatele meu de adult…
Acum știu…
Că deși am seninul cerului în ochi,
nu pot tivi cu ei marea…
Acum știu…
Că mereu rămân în urmă când încerc să prind soarta…
Acum știu…
Că unicul lucru sigur ce-l deținem
în viață este moartea…
Acum știu…
Că nu poți să dai timpul înapoi într-un ceas, însă poți să faci ca timpul să-și urmeze calea, întorcând la timp de rotița ceasului…
Acum știu…
Că tăcerea e înțeleaptă,
însă cum pot să stăvilesc torentul de gânduri, ce se vor mângâiate de buze…
Acum știu…
Că am rămas blocată în ziua de luni,
neștiind ieșirea de urgență,
sper să mă găsiți voi…

17/02/2020©gvenette

Nevroze de iarnă

Se-ntoarce iarna să ne-nghețe,
Iubite, nu privi înapoi,
Primim de la nebuni povețe,
Cum să ne-mbogățim în ceasul de apoi.

Se-ntoarce iarna cu suspine,
Iubite, nu te depărta,
Eu aș urla și-aș plânge-n mine,
Când văd cum mor pădurile în urma mea.

Se-ntoarce iarna și mă doare,
Iubite, încă nu pleca,
Azi munții de gunoaie vor să ne doboare,
Iar apele de visuri vor seca.

Se-ntoarce iarna și mi-e frică,
Iubite, nu te văd venind,
Speranța ne rămâne tot mai mică,
Doar ura și minciuna rădăcinile își prind.

Se-ntoarce iarna-n strai de lână,
Iubite, să nu-ți fie dor,
De mugurii ce strâns se țin de mână
Și-apoi cu țipăt mut, se ofilesc și mor.

Se-ntoarce iarna mai săracă,
Iubite, nu mă aștepta,
‘Om învăța vreodat’ ca mintea să ne tacă,
Cu inima în vorbe bune ne vom deștepta.

2/02/2020©gvenette