M-am născut într-o dimineață de primăvară, dintr-un bob de rouă și o rază de soare, vântul îmi șuiera nervos la ureche, dar eu țineam ochii închiși, amețită de bătaia lui. Soarele mă săruta fierbinte pe creștet, iar în urechi îmi suna din când în când un foșnet vesel. A doua zi m-am trezit puternică, mi-am întins frunzulițele căscând zgomotos și mi-am dat seama că pot vedea soarele, și i-am zâmbit cu toate petalele deschise, de la o ureche la alta… În jurul meu dansa un fluture, l-am recunoscut după bătaia peltică de aripi, și ieri îmi dăduse târcoale. De emoție am simțit o explozie de culoare în petale, iar prin delicata-mi tulpină, furnicături stranii… Eram nedespărțiți… el, fermecător prin zboru-i diafan și grațios, eu, cu petalele îmbujorate și fluturi prin sevă…nimic nu exista în jur… Într-o zi balerinul meu a întârziat la întâlnire, cu sufletul strâns mă ridicam pe vârfuri să-l zăresc, moment în care o pereche de îndrăgostiți se oprește fix în fața mea…el, romantic și galant mă rupe și mă oferă ei, dulce și zâmbitoare, care mă primește cu un sărut…„o să-l păstrez pentru totdeauna…o iubire nemuritoare”… Înainte să închid ochii am văzut cum frumosul meu fluture zbura neconsolat încercând să îndepărteze înserarea ochilor ce se așternea tăcută…și i-am zâmbit…nemuritor…
Din dragoste nu se moare…îmi susurau atâtea voci în urechi…închid ochii să-mi simt timidele bătăi de inimă…tăcere…iar tăcerea îmi mângâie somnul pleoapelor…și brusc nu mai doare…
Într-o zi friguroasă de februarie, între paginile unei cărți, mi-a înflorit un zâmbet strivit între file, resemnat și nemuritor… Cu grijă am încercat s-o desprind, și privirea mi s-a scurs pe rândurile alineate delicat… „dacă s-ar putea vedea cum se transformă în floare toată durerea ce respiră din cicatrici…”
De ce zâmbesc florile când mor, Par fericite pe-ale noastre brațe, Agonizând, cu drag ne lasă un dor, În testamentul cu petale crețe…
Bună…e mult de când nu ți-am scris, recunosc, dar astăzi m-a atins aripa timpului, și fără grabă am suflat praful de pe amintiri, ignorând dependența la visare. Între a atinge cerul și o mare de miere cel mai mult îmi lipsește atingerea pielii tale, când eu imi plimbam degetele prin părul tău, iar tu desenai cercuri cu buzele pe gâtul meu…și când vreau să-ți spun că te iubesc, tu mă împiedici și-mi învelești buzele cu un sărut… Luna ne privea zâmbind cu buze de stele, învăluindu-ne complice cu degete de întuneric blând. Ne-am vopsit albastru, să putem domoli pasiunea ce ardea în noi, însă ea ne-a mistuit latent fiecare colț de suflet. Ne-am căutat pe interior și-am găsit cenușă și cioburi… Aș fi vrut să fiu moneda dorinței ce o arunci în fântână speranței…însă câteodată doar să iubești nu este suficient… Ca și altădată mă strecor sub hainele tale, sub pielea ta, doar să-ți sărut sufletul, să nu crezi că doar cu un „te iubesc” te voi omorî, nu, doar îți reîmprospătez amintirile…a fost cândva…dar va rămâne mereu acolo, ca un tatuaj pe suflet… E aproape noapte peste ceruri, cu zori ce stau zgribuliți la o bătaie de inimă, o inimă aruncată absent de un „valentin”, în vitrina prăfuită cu inimi rupte…
Rătăcind pe cărări sărutate de picioare obosite, Un popas mi-am făcut sub pletele unei salcii înflorite, Oare de câtă ploaie are nevoie pământul să-și stingă dorul, Și de câte îmbrățișări să poată zâmbi, ar avea omul?
Ascultă-ți inima, străine, la o răscruce de păcat, Să n-ai încredere-n cuvinte, ci doar în fapte de urmat, Să nu lași să moară luna, ca zorii să apară, Speranța să-ți rămână-n vis, rănită și fugară.
Eu scriu, să nu uit cum e românește să simt, Să spun că mi-e dor, că visez, că iubesc, că nu mint. În cuvinte mi-aștern dureri ce se vor ascunse, De timp prăfuite, prin cotloane uitate de minți nepătrunse.
Câteodată renunți la viață și iei moartea pe furiș, ca hoții, ferindu-te de vecini, ba câteodată chiar și de rude, ca nu cumva să-ți ceară și să te lase fărʼ de moarte… O seară de luni, aproape de miezul nopții, o ploaie ce cădea ca un plânset, nimic neobișnuit…doar o furgonetă ce nu era nici ambulanță, dar care totuși avea girofar mi-a atras atenția și rămân, curiozitatea fiind mare… La vreo cinci minute se luminează scara semn că cineva coboară…apoi totul se limpezește…chiar dacă furgoneta nu era neagră, aparținea unei firme de pompe funebre… Nu mereu moartea e neagră, nici măcar când iese pe stradă, persoana decedată fiind înfășurată într-un cearșaf alb. După ce targa este urcată în mașină, unul din cei doi soli mortuari urcă din nou în bloc, cel de-al doilea rămânând lângă mașină, nu în ea, ci așteptându-și colegul direct în ploaie. Niciodată nu suntem destul de pregătiți să avem în preajmă moartea hămesită, omul acesta stând la o distanță de 10-15 metri de mașină, semn că nici vârsta, nici experiența nu l-au făcut să privească moartea ca pe ceva firesc. După vreo 10 minute, colegul lui a coborât cu actele și cu hainele decedatului într-o sacoșă…de hârtie, atât…nu costum, nu lux, nici măcar o rudă căreia să-i pese și să-l însoțească cu privirea încețoșată de o lacrimă… Am început să tremur și brusc mi-am amintit de o piatră funerară cu epitaful: „Când te crezi prea important, vino și dă o tură pe aici, vei vedea oameni importanți îngropați, iar lumea continuă și fără ei”, și la vorbele pline de înțelepcione ale lui papa Francisc: „Aici banii și luxul nu te ajută la nimic, niciodată în urma unui cortegiu funerar n-o să vezi un camion de mutări”… Nu știu dacă era o femeie, ori un bărbat, tânăr sau bătrân, nici măcar dacă-l cunoșteam, dar prezența morții ce roade de la rădăcină, m-a cutremurat… Încet drumul începu să alunece sub roțile grăbite, în urma lor doar ciucurii felinarelor plângeau surd pierderea unui prieten ce le asculta mereu poveștile… „Nu mă mai plânge ploaie Eu n-am de gând să mor”…hmmm, și a continuat să plouă câteva zile la rând…
Te-aș întreba aici și acum, De ce-s pustii cărările pe drum. De ce speranța mi-a rămas uitată, Rugându-se în primăvara-ngenuncheată
Te-aș întreba de ce sunt lacrimile mute, Când din izvorul sufletului curg tăcute. De ce trec orele atât de greu, Iar anii ni se scurg prin degete mereu.
Te-aș întreba de conștiința are o față, De sufletul încărunțit atârnă de o ață. De ce-ai crezut că-i monolog iubirea, Doar împărțită-n doi emană fericirea.
Te-aș întreba de ce ai aripi și nu zbori, Dezamăgit de vorbe, din visuri te cobori. De ce-ai crezut orice minciună și cuvânt Până la cer, viața-i escală pe pământ.
Luna dormea sprijinindu-și capul de cerul îngândurat, alăptând la pieptu-i de miere, două stele zgribulite.
Cum să-ți alung tristețea, luna mea dragă, e ca și cum ți-aș cere să te schimbi de piele, nu…mai bine-ți dăruiesc ochii mei să te oglinești în sinceritatea lor, să știi că sunt umărul tău atunci când noaptea-ți roade stelele…
Lună palidă, tu unde te ascunzi când nu mai poți?
M-am furișat în tăcere, stingându-i lunii câteva stele, complice…
…și deodată…noaptea s-a rupt, iar printre crăpături se zăreau timide zorile, care începură să se joace inocent prin părul meu dându-i un luciu arămiu de toamnă coaptă.
Estos son algunos widgets de texto. El widget de texto te permite añadir texto o código HTML a tu barra lateral. Utiliza el widget de texto para mostrar enlaces, imágenes, HTML, texto o una combinación de todos estos elementos. Edítalos en la sección Widget del Personalizador.
vorbebune 